Vasile Trufan | Chemarea depărtărilor | Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2010

Spunea cineva că ”versurile tale vin de undeva de departe, dintr-un infinit stăpânit numai de tine”... Dar eu l-aș corecta puțin, spunând, acum, că tu însuși vi dintr-o departare. O depărtare ascunsă multora dintre noi. O depărtare în care se nasc și se întorc pașii noștri, ca niște păsări călătoare pierdute în imensitatea timpului.... O depărtare din care se nasc și ne stăpânesc acele chemări mistuitoare, pe altarul cărora jertfa ta rămâne ca o ofrandă adusă sufletelor neliniștite, însetate de mângâierile binefăcătoare ale unei iubiri pureși netrecătoare!

Da! Cred că te confunzi chiar cu aceea depărtare în care ai strâns întreaga bogăție a acelor vremi ce nu se vor întoarce niciodată, aici, la marginea timpului, unde așteptăm noi, dornici de iubire, de adevăr și poate de cunoaștere.

Atât de departe s-a-nfiripat lumina!

Atât de departe noi doi ne-am iubit!

Dă-mi mâna și pleacă. Azi cade cortina.

Spectacolu-i gata... Aplauze-n sfârșit!

Mă doare uitarea... Aș vrea să te-alung,

Dar dincolo-n sală, mai sunt spectatori.

La rampă zadarnic încerc să ajung,

Rămaseră-n urmă aplauze și flori...

Pe scenă actorii se schimbă mereu,

Doar rolul e-același blestem și povară,

Regizorul farsei e sus, Dumnezeu,

Se termină jocul... Actorii afară!